Românii sunt la fel ca cetăţenii chinezi. Muncesc mult pe bani puţini. Ce îi diferenţiază pe ai noştri de chinezi este că masa mai şcolită foloseşte şi abilităţile intelectuale, iar salariul intră pe card.
Da, există şi poziţiile bănoase, dar acolo vorbim de nepotism, iar pentru a fi vorba de „meritism” într-un astfel de cadru numit corporaţie, mai rar. Sunt mult mai multe considerente. Putem vorbi despre un stil machiavelic.
Trebuie cumva să găseşti calea de echilibru. Fiind prea carierist, este posibil să te înhame şi mai tare, să nu mai scapi, iar dacă pui în balanţă câştigurile, atenţie, privind din exterior, parcă nu merită.
Însă, în mare parte, sunt studenţi luaţi de pe băncile facultăţilor cu un număr de aptitudini sau competenţe ce poate varia. Nu asta e problema, le învaţă pe parcurs, ideea lor este că nu va face pretenţii la bani, iar cei mari asta urmăresc.
Se mai trezeşte câte unul, pe care personal îl admir, să plece conştientizându-şi valoarea, să urmeze un drum mai bun, însă şi aici sunt rare cazuri. Majoritatea sunt ameninţaţi cu nişte condiţii practic inexistente, exact tiparul acela când legi calul de scaun. Deşi poate oricând pleca, el ştie că este legat. Nu pot sau nu vor să accepte realitatea.
Iar acel ham se vede la fiecare. Atârnat la gât, în principiu. Este şi cel mai evident. Mai există şi cei ezitanţi, îl poartă la pantaloni cu acel retracting badge holder. Şi-s mulţi ai naibii şi-i vezi peste tot.
Desigur, sunt mai multe zone în Bucureşti, dar cea mai evidentă este de când intersectezi Barbu Văcărescu cu Şoseaua Pipera în dreptul podului, faci dreapta şi tooot o ţii până la primul rond unde faci dreapta pe Şoseaua Bucureşti Nord.
Numai corporatişti. Există o pauză contrastantă când te intersectezi cu DRPCIV-ul şi vezi puertoricanii înghesuindu-se pentru a înmatricula cazane, dar asta este altă poveste.
Propunerea mea, nu-l mai purta la vedere. Ţine-l în buzunar sau în portofel. Eşti prea comod şi îţi place cu şnur? Vezi tu, şnurul acela va spune multe despre tine, pentru că nu îmi vei spune tu mie că eşti trup şi suflet pentru acea companie numită corporaţie. Şi dacă o faci, nu ştiu cealaltă parte cât consideră la fel pentru tine. Şi totuşi, chiar te-au cumpărat cu două, trei mii de lei? Atât valorezi?
În acelaşi timp, ţine şi de previzibilitate, până la urma urmei nu trebuie să ştie oricine ce faci şi cu ce te ocupi.
Cât despre târgurile de joburi şi interviurile de după, sunt nişte minciuni sfruntate în care ei îşi aleg sclavii, iar cu cât compania este mai mare, cu atât tu devii o linie şi mai mică în Excel.
Consideri că trebuie să ai noroc pentru a putea face, pentru a putea câştiga? Total eronat. Ce majoritatea îl numesc noroc este vorba doar de coincidenţe şi oportunităţi. Dacă ar fi cumva să definesc acest noroc şi să fiu mai precis, aşa cum îmi spunea un bun prieten: Norocul este raportul dintre nivelul de pregătire şi oportunităţile care ţi se ivesc. Punct.
Nu sunt ipocrit, în momentul în care compania te apreciază şi te răsplăteşte cu măcar 3000€ în mână, deja este altă poveste. Îl poţi purta liniştit. Unde vrei! Dar nu ştiu câţi se numără în situaţia aceasta.
Aşa că, renunţă la acest stigmat. Pot divaga şi plusa spunând să renunţi de tot, dar vom continua cu alte discuţii în acest sens.
Este bine să ceri, dar nu uita că trebuie să ai un spate, o pregătire atât în domeniu, cât şi în viaţă.
Rămâi vertical, independent şi nu uita că viaţa începe după programul de lucru.
A nu se înţelege că port pică pe oamenii din acest sistem, dar hai să fim conştienţi de situaţie şi să vedem cum o putem corecta.
Tu ce părere ai?
Gândeşte-te. Asimilează. Aplică.
Spune-le şi celor care încă îl ţin la gât, distribuind aceste idei şi apreciază-ne dacă eşti în asentiment cu noi. Hai să-i învăţăm şi pe ei ce înseamnă libertatea adevărată.
Noi continuăm!
Într-o mare de oameni adormiţi, fii tu cel cu iniţiativă.
